Majoritatea persoanelor au cel puțin o traumă psihologică care le autosabotează viață. Trauma ne face să luăm decizii nu tocmai bune, să ne implicăm în relații toxice, să intrăm în conflict cu anumite persoane, ne face să suferim și să simțim durere în fiecare celulă a corpului nostru. Ne îmbolnăvește mental și fizic și cel mai grav, ne deconectează tot mai tare de la noi, ne îndepărtează tot mai mult de noi înșine, ne separă tot mai tare corpul de minte, mintea de suflet și ne pierdem tot mai mult intuiția.
Adesea mergem prin viață cu ochii închiși. Fără să știm unde suntem în realitate, în momentul prezent și mai ales, fără să știm unde vrem să ajungem. De parcă busola noastră interioară e defectă. Dar asta facem asta în mod conștient? Sau există umbre în inconștientul nostru care ne conduc din spate fără ca măcar să ne dăm seama de asta. Există momente în care suferim și habar nu avem de ce, există momente în care ne simțim rupți în bucățele și tot nu avem habar ce se întâmplă cu noi, există momente în care trecem pe lângă adevăratele lecții importante pe care trebuie să le învățăm… și tot degeaba.
E durere în jur! Dacă ne dăm puțin timp și spațiu în care să simțim asta, putem chiar să o mirosim. Și mirosul nu e unul plăcut. Își ajunge până în măduva oaselor, în fiecare celulă a corpului tău, nu te mai lasă să respiri, nu te mai lasă să vorbești, nu te mai lasă să faci nimic… atât pentru tine cât nici pentru cei din jur. Se simte ca și cum totul a luat sfârșit, sau, poate se simte ca și cum ar fi mai bine ca totul să fi luat sfârșit. Te ține in loc, te trântește la pământ, te faci să zbieri încontinuu, te face să depinzi de ceilalți sau să-i implori să te iubească, să te accepte și să nu te părăsească.
Asta e trauma! Asta face trauma – chiar dacă începutul descrierii ei sună sumbru, dureros, întunecat – cam așa face ea să te simți. Deși a naibii de dureroasă, trauma nu e întotdeauna ceva rău. Tratată, vindecată, privită în ochi și stat la aceeași masă cu ea, te poate duce pe cele mai înalte culmi. Te poate ridica, te poate ajuta să te descoperi, te poate ajuta să-ți dorești mai mult și mai mult, te poate duce în locurile dorite și să te bucuri de toate lucrurile de care nicio persoană din neamul tău nu s-a putut bucura. Dar până să ajungem acolo, e durere. Până să ajungem acolo trebuie să o înfruntăm, trebuie să luptăm, trebuie să ne murdărim cu noroi și sânge. Această luptă poate nu e pentru oricine. E mult mai ușor să rămâi în starea latentă, să-ți ascunzi sub preș toată suferința, mizeria, durerea, traumele și să continui să mergi în viață cu ochii închiși. Dar e responsabilitatea fiecăruia să spună STOP și să facă ceva pentru el/ea, pentru copiii lor și pentru generațiile care vor urma.
Ce este trauma?
Atunci cand folosim termenul traumă, în cultura noastră (și nu numai) e adesea asociată cu abuz sexual, bătăi, abandonați în mijlocul străzii s.a. Traumă nu e doar atunci când trecem prin astfel de momente. Traumă e și atunci când nu ne simțim suficienți de iubiți, suficienți de apreciați, atunci când nu ne putem exprima liber emoțiile și nevoile, atunci când ne este stopată creativitatea, autenticitatea și multe alte lucruri care țin de dezvoltarea noastră.
Există mai multe moduri prin care ajungem să dezvoltăm o traumă. În literatura de specialitate se spune că o traumă (numită adesea și schemă cognitivă) se formează ca urmare a combinației dintre trăsătura noastră de personalitate (care e înnăscută) și relația pe care o avem cu oamenii care s-au ocupat de îngrijirea noastră, cel mai adesea responsabili de asta fiind părinți.
Așadar, traumele își au adânc rădăcinile în copilăria noastră. Dacă ai fost lăsat/ă mai mult timp de către unul dintre părinții sau de ambii, dacă unul dintre ei a decedat sau daca a părăsit casa, sau dacă unul dintre ei (sau ambii) erau reci, instabili emoțional, nu își arătau afecțiune, validare, acceptare sau dacă erau momente în care nu te simțeai în siguranță, cel mai probabil ajungi ca la maturitate să ai trauma de abandon sau deprivare emoțională. Putem spune în acest caz că noi am primit mai puțin decât am avut nevoie.
Există cazuri în care primim mai mult decât avem nevoie și putem astfel să ajungem să dezvoltăm traume. Dacă, spre exemplu, unul dintre părinți ne-a supraprotejat, ne-a îngrijit exagerat tot timpul, ne-a îmbrăcat cu 4 bluze când afară erau 30 grade de frică să nu ne îmbolnăvim, care ne spuneau în permanență că pericolul e pretutindeni, care nu se lăsau să facem lucrurile singuri, care ne tratau ca și cum am fi avut o vârstă inferioară față de realitatea, sau ne făceau să ne simțim că nu suntem capabili să facem X lucru – putem ajunge la maturitate cu trauma de dependență/ vulnerabilitate la rănire. Atunci când spunem dependență ne referim atât la faptul că emoțional persoana nu se poate descurca singură cât și material și are nevoie în permanență ca cineva să fie acolo pentru el/ea. De ce? Pentru că simte că nu poate face față situațiilor zilnice de unul singur. Atunci când spunem vulnerabilitate la rănire, cel mai adesea astfel de persoane simt că sunt bolnavi (cu toate că și-au făcut analize medicale care infirmă acest lucru) sau trăiesc cu sentimentul că într-o bună zi se vor îmbolnăvi grav sau că ceva rău cu siguranță urmează să se întâmple.
Mai existe și traume legate de neîncredere, abuz, subjugare, eșec, sentimente de îndreptățire, autosacrificiu, nevoia de aprobare, izolare socială s.a. În articolele viitoare cu siguranță o să discutăm mai pe larg referitor la toate acestea.
Te recunoști și tu în una din descrierile de mai sus? Dacă da, îți recomand cât mai urgent să iei legătura cu mine pentru a te ajuta în vindecarea traumei.
FĂ O PROGRAMARE (accesează ‘Contact’ de mai jos)
